Dimitrie Brândză
(1846 - 1895)
Doctorul Dimitrie Brândză, născut la 22 octombrie 1846, a fost primul dintre cei trei fii ai Paharnicului Gheorghe Brândză stabilit în Viișoara (Bivol), judeţul Botoșani, unde avea o moșioară alături de cea a lui Boldur Lăţescu pe care o administra, fiind și bun prieten cu marele boier.
Profesorii Grigore Cobălcescu și Anastasie Fătu i-au dezvoltat pasiunea pentru știinţele naturii încă din timpul studiilor secundare la Academia Mihăileană din Iași.
Tânărul Brândză se adâncește tot mai mult în studiul naturii, insistând deopotrivă asupra botanicii și zoologiei. La nici 18 ani împliniţi, în 1864, pleacă la Paris și devine student al facultăţilor de știinţe și de medicină, ca după numai doi ani de studii șă obţină licenţa primei facultăţi. Intors în ţară este numit profesor la catedra de botanică și zoologie de la Universitatea ieșeană, în urma unui concurs în care a dovedit o excepţională pregătire știinţifică și pedagogică.
Activitatea didactică abia începută o și întrerupe după numai un an ca să plece iar la Paris pentru a-și continua studiile medicale. Astfel, în 1869, obţine titlul de doctor în medicină pentru care a prezentat o lucrare valoroasă despre familia Gentianaceae. Apreciindu-i-se foarte mult lucrarea, comisia găsește de cuviiţă că Dimitrie Brândză merită și titlul de Laureat al Facultăţii de Medicină.
Marele botanist al vremii, profesorul H. Baillon, a văzut în tânărul Brândză cercetătorul cu calităţi deosebite deschizându-i direcţii noi de cercetare pentru a-și folosi din plin capacitatea creatoare. Confirmând așteptările, Brândză a devenit în scurt timp un mare cercetător botanist recunoscut de toţi marii naturaliști ai vremii și astfel între mentor și discipol s-au stabilit relaţii de prietenie întreţinute prin schimburi de corespondenţă, publicaţii și materiale botanice.
Intors definitiv în ţară, în 1870, pe lângă cursurile de la Universitatea din Iași, mai este profesor la Liceul Naţional, medic la Spitalul Sf. Spiridon, la Seminarul Şcoală și altele, desfășurând o activitate extrem de prolifică.
Printre numeroasele sale conferinţe ţinute în aula Universităţii ieșene, completate cu interesante demonstraţii, de un real succes s-a bucurat cea referitoare la trichineloză, boală care abia apăruse și în România. Contribuţia sa la răspândirea știinţei în toate păturile sociale a fost întregită prin scrierea și tipărirea manualelor de zoologie, botanică și de geologie.
Datorită numeroaselor sale preocupări în care a obţinut rezultate remarcabile, dovadă a unor posibilităţi intelectuale și a unei pasiuni rar întâlnite, perioada ieșeană se termină în 1874, an în care este transferat la facultatea de știinţe din București, la catedra de botanică și zoologie rămasă vacantă.
Toamna anului 1874 în care a avut loc transferul profesorului Dimitrie Brândză la București, constituie începutul unei noi perioade de activitate de o intensitate uluitoare și cu rezultate tot pe atât de spectaculoase în toate cele trei preocupări: cercetare știinţifică, didactică și organizatorică.
Fiind titular al catedrei de istorie naturală (botanică și zoologie), Dimitrie Brândză preia și direcţiunea Grădinii Botanice de la Cotroceni. Iniţial această grădină a aparţinut Facultăţii de Medicină, dar mai târziu terenul a fost anexat parcului princiar de la Cotroceni și astfel Grădina Botanică a fost mutată în centrul Bucureștiului, pe o suprafaţă liberă, dar total improprie din faţa Universității, doar atât cât ocupă astăzi statuile lui Heliade Rădulescu și Gheorghe Lazăr. Această micro-grădină botanică a rămas aici timp de zece ani (1874-1884), după care, în urma insistenţelor sale de pe lângă ministerul de resort și edilii orașului, obţine un nou teren, de astă dată propice înfiinţării actualei Grădini Botanice de la Cotroceni.
Toate cele trei opere ale sale: Grădina Botanică, Institutul Botanic și Muzeul Botanic au un punct comun de plecare în organizarea lor și anume incendiul devastator în luna martie 1884. în acest incendiu a fost devastat Muzeul Botanic în care Dimitrie Brândză adunase cu o trudă istovitoare mai multe ierbare, adevărate tezaure știinţifice. Referitor la acest dezastru, Brândză spunea într-un memoriu adresat Ministerului Instrucţiunii Publice pentru reînfiinţarea Muzeului Botanic și a Grădinii Botanice din București: "Se vede că nenorocirile mari au și ele câteodată partea lor bună. Căci această mare pagubă pentru cultura noastră naţională, nu era, precum se pare, decât semnalul și preludiul deschiderii în ţara noastră a unei noi ere, eră de avânt, de progres și de înflorire pentru cea mai utilă și plăcută între știinţe, pentru "scientia amabilis" a lui Linneu". în acest referat el a prezentat în detaliu toate mijloacele pentru refacerea colecţiilor de plante (ierbarele) și a Bibliotecii Institutului. Se relua o muncă de colectare, de depistare a ierbarelor disponibile a fi achiziţionate și de vizitare a tuturor anticariatelor în vederea cumpărării celor mai valoroase tipărituri dispărute.
Informat încă din perioada petrecută la Paris, propune lui Dimitrie Sturza, Ministrul Instrucţiunii și Cultelor din acea vreme, să ia ca model pentru amenajarea Grădinii Botanice pe cea a Institutului Botanic din Liege (Belgia) considerată a fi cea mai modernă și bogată din Europa.
Îndată ce realizează proiectele trece la materializarea lor chiar din 1885, primind un ajutor preţios din partea lui Dimitrie Sturza și a lui Titu Maiorescu, cu ambii aflându-se în relaţii de prietenie. Primele lucrări sunt clădirile pe care le vedem și astăzi în Grădina Botanică și Institutul Botanic.
Anul 1891 a însemnat o victorie organizatorică prin terminarea tuturor instalaţiilor și a clădirilor construite în Grădina Botanică de la Cotroceni. în spaţiile noi construite se putea realiza de acum înainte un învăţământ modern în care latura practică urma să primeze. Aceasta s-a datorat și faptului că Secţia de Botanică a Muzeului de Istorie Naturală a fost alăturată Grădinii Botanice sub aceeași conducere, dar cu numele distinct de Institutul Botanic, căruia i s-au construit spaţii proprii în care funcţionează și astăzi.
Organizarea Muzeului Botanic a fost al doilea obiectiv pe care și 1-a propus profesorul Dimitrie Brândză. Pentru această întreprindere avea experienţa căpătată în calitate de conservator al Muzeului Societăţii de medici și naturaliști din Iași, la care s-au adăugat și ideile germinate în timpul vizitelor la muzeele din străinătate. Bazele acestui muzeu le-a pus în 1882. Iniţial muzeul a fost organizat în aripa stângă a clădirii Universităţii și era Secţia de Botanică a Muzeului de Istorie Naturală din București. Director a fost, desigur, iniţiatorul și organizatorul acestei instituţii.
Așa cum se întâmplă adesea și în zilele noastre, fondurile destinate amenajărilor noului muzeu au căpătat alte folosinţe, ceea ce i-au adus lui Brândză noi necazuri. Numai datorită calităţilor sale, dintre care priceperea, dinamismul, spiritul creator, vitalitatea și voinţa de a învinge cu orice preţ, indiferent de costul material propriu, a reușit să grăbească realizarea acestui muzeu care prin statutul său trebuia să îndeplinească trei funcţii fundamentale în evoluţia societăţii noastre și anume: funcţia știinţifică, didactică și instructiv-educativă. A fost pentru a doua oară când Dimitrie Brândză își sacrifică leafa în folosul societăţii; prima oară a plecat pe cont propriu la Paris pentru a se specializa, iar acum pentru achiziţionarea mobilierului și pentru diversele instalaţii, eliminând o perioadă destul de lungă de stagnare a lucrărilor.
Astfel, în noul muzeu amenajat cu atâtea sacrificii, profesorul Brândză depozitează în condiţii optime toate colecţiile sale de plante erborizate adunate cu atâta trudă datorită condiţiilor vitrege de deplasare și transport.
Dorind să sporească și mai mult valoarea patrimoniului muzeal, datorită faimei de care se bucura în rândul botaniștilor din străinătate, stabilește legături cu aceștia și acceptă donaţii, face schimb de colecţii sau cumpără valoroase colecţii de plante exotice inferioare și superioare în scopul alcătuirii unui Herbar general care să cuprindă cât mai multe specii de plante din flora Europei și a altor continente. Așa a reușit să aducă de la Viena la București colecţia de ciuperci a lui Thiimen, pe cea de plante phanerogame din ierbarul lui Mehu și multe altele. Şi cum muzeele au biblioteci valoroase și aparatură de laborator, toate la un loc fiind indispensabile instrumente de lucru în cercetare, Brândză își transferă în muzeu biblioteca personală și toată aparatura de laborator proprie, urmând să-și petreacă tot timpul în laboratoarele Muzeului Grădinii Botanice și ale Institutului.
Abia încheiate lucrările de organizare a Muzeului Botanic în care-și etalase toată priceperea și pasiunea, inegalate de cei care l-au succedat până acum, Dimitrie' Brândză este supus unui șoc puternic provocat de acel incendiu de care am mai amintit. Şocul, deși puternic, a avut efect nu prea întârziat dacă ţinem seama că a murit doar la 49 de ani. în timp ce privea dezastrul cu lacrimi în ochi a fost consolat de mai multe personalităţi administrative din acea vreme promiţându-i-se toate mijloacele materiale ca să facă o nouă grădină botanică și un nou muzeu.
Sprijinit astfel moral și material de numeroșii săi prieteni din ţară și din străinătate, de colegii de specialitate și de mai multe instituţii beneficiare ale eforturilor sale printre care în primul rând s-a situat Academia Română, Dimitrie Brândză reia lucrul de la capăt cu și mai multă sârguinţă și putere de muncă. Dotat cu un remarcabil simţ organizatoric, el alcătuiește un nou plan detaliat până la cele mai mici amănunte și îndată trece la transpunerea lui în practică. Planul cuprindea refacerea concomitentă a celor trei obiective distruse de incendiu: Grădina, Muzeul și Institutul Botanic, deoarece toate contribuiau în egală măsură la desfășurarea în cele mai bune condiţii a învăţământului și a cercetărilor botanice din ţara noastră în perioada respectivă.
Ca modalităţi de realizare a Herbarului Florei Române el propune efectuarea de îndată a cât mai multe expediţii și excursii în toate regiunile ţării și în toate anotimpurile pentru colectarea tuturor speciilor de plante din flora ţării. Membrii expediţiilor erau în majoritate elevi și studenţi de la știinţe naturale conduși de botaniști. Brândză lucra neîntrerupt la determinarea, conservarea, sistematizarea și depozitarea materialului. Pentru refacerea celui de al doilea ierbar "Herbarul general" se folosește de aceleași mijloace.
Sumele solicitate pentru diversele nevoi la organizarea celor trei obiective au fost mult diminuate și de aceea s-a recurs la deschiderea unei liste de subscripţie pentru muzeu, sprijinită de studenţimea înflăcărată în fruntea căreia a fost bardul de la Mircești, Vasile Alecsandri.
A treia operă magnifică a lui Dimitrie Brândză, despre care rareori se amintește, este Institutul Botanic din București.
Fondurile necesare construirii edificiului au fost votate abia în 1888, la trei ani de la terminarea Grădinii Botanice de la Cotroceni. Locul amplasării edificiului a fost ales de Dimitrie Brândză la marginea grădinii pe o ridicătură de teren pe care se aflau Gimnospermele. Fundaţia clădirii a fost turnată un an mai târziu, în 1889, și totul a durat doi ani, timp în care Dimitrie Brândză a supravegheat, zi de zi, lucrările ca un veritabil diriginte de șantier. Greutăţile și neplăcerile întâmpinate în acești doi ani îi erodează sănătatea destul de adânc deși dăruirea de sine, dorinţa realizării lucrului bine făcut și pasiunea nemărginită îi dădeau senzaţia că vigoarea sa fizică sporește.
Pe lângă calităţile de iniţiator și organizator, Dimitrie Brânză a manifestat în permanenţă calităţi didactice de adevărat magistru. Cursurile ţinute de profesorul Brândză erau de un înalt nivel știinţific ca prezentare și conţinut, receptate cu mare atenţie și interes de toate generaţiile de studenţi, insuflându-le încredere și dorinţă de a le propaga mai departe în lume prestigiul știinţei românești. După scindarea catedrei de istorie naturală în 1882, în două catedre, de botanică și de zoologie, Brândză preferă catedra de botanică. La acea vreme se insista pe botanica sistematică, dar în prelegerile sale introducea noţiuni esenţiale din toate celelalte discipline botanice cunoscute pe atunci și anume morfologia, citología, histologia, organografia, fiziologia, ecologia și geografia plantelor. Așadar, prof. Dimitrie Brândză realiza de pe atunci o interesantă intradisciplinaritate.
Pe lângă noţiunile de botanică teoretică, Brândză prezenta, cu măiestria magistrului desăvârșit, prelegeri sau capitole întregi referitoare la valoarea economică directă sau prin industrializare a plantelor din flora spontană și a celor cultivate. Această idee stătea la baza întregii activităţi și conferea cursului său o valoare practică deosebită, fiind totodată foarte interesant și atractiv pentru auditoriu.
Deși dispunea de un material extrem de bogat pentru demonstraţiile de la cursuri și lucrările de laborator, Dimitie Brândză completa și verifica în același timp cunoștinţele practice ale studenţilor prin excursiile botanice cu aplicaţii practice în teren. Organizate pentru prima dată la noi de profesorul Brândză, aceste excursii au intrat pentru totdeauna în programul învăţământului superior românesc.
Gustând din plin satisfacţia lucrului bine făcut, își continuă cursurile sale de mare magistru în care impresiona și înflăcăra auditoriul, doar până în luna noiembrie 1892, lună în care se îmbolnăvește de inimă. Așadar, eforturile sale fizice și intelectuale, ignorarea vieţii ordonate, uitarea de sine, dar mai cu seamă necazurile pricinuite de cei din jur (adică stresul, cum i se spune în zilele noastre), i-au îmbolnăvit inima.
Fermitatea, dârzenia și spiritul său de sacrificiu au făcut să opună o enormă rezistenţă în faţa medicilor, care cu greu au reușit să-1 convingă să-și ia un concediu întrerupând orice activitate. Rămâne în ţară până în 1895, apoi pleacă la Paris pentru a încerca o ameliorare a sănătăţii.
Revenit în ţară după câteva luni de zile trăite la Paris, epuizat fizic, resemnat și împăcat cu gândul că și-a realizat cele trei mari edificii, adevărate temple ale știinţei botanice românești, la sfatul medicilor se retrage la Slănic Moldova.
împăcat cu sine și cu lumea vie înconjurătoare, moare în ziua de 3 august 1895, la numai 49 de ani. A fost adus la București și înmormântat la cimitirul Bellu la umbra câtorva mesteceni și pini drapaţi de iederă. Botaniști formaţi de el, prieteni, oameni de știinţă și de cultură din cele mai diverse domenii l-au plâns și condus pe ultimul drum din periplul său pe pământ.
Principala, fundamentala lucrare de floristică și sistematică a lui Dimitrie Brândză este Prodromul Florei Române, sau enumeraţia plantelor până astăzi cunoscute în Moldova și Valachia. Este o lucrare monumentală scrisă între anii 1879-1883, aproape în întregime la Iași, care în cele 569 de pagini cuprinde 2100 de specii aparţinând la 570 de genuri și 95 de familii și reprezintă o sinteză critică a tuturor datelor cunoscute până la acea perioadă, ponderea cea mai mare și mai valoroasă a lucrării având-o contribuţia inedită a autorului. Prodromul a fost dedicat colegilor săi din Secţia știinţifică a Academiei Române și i s-a acordat Premiul Gheorghe Lazăr.
Flora Dobrogei este a doua lucrare ca valoare și întindere, apărută postum sub îngrijirea discipolului său Sabba Ştefânescu în 1898 și premiată de Academie cu același premiu Gh. Lazăr.
Această lucrare cuprinde 1170 specii aparţinătoare la 470 de genuri și 97 de familii.
Dintre celelalte lucrări de o întindere mai mare amintim doar Filoxera și mijloacele de a o combate (265 de pagini), apoi reamintim teza de doctorat asupra Gențianaceelor pentru care a primit titlul de laureat al Facultăţii de medicină din Paris și medalia de bronz.
Preţuirea de care s-a bucurat Dimitrie Brândză în rândul celorlalţi botaniști i-a determinat pe aceștia să-i dedice un gen: Brândzeia filicifolia (H. Baillon), fiind un arbust din Africa, și mai multe specii de plante ierbacee, dintre care menţionăm:Verbascum Brândzae (Franchet), o lumânărică găsită în Oltenia și Agropyrum Brândzae (Panţu și Solacolu), o specie de pir găsită în Constanţa.
Academicianul profesor Traian Săvulescu, scriind în 1919 despre doctorul Dimitrie Grecescu, contemporan și apreciat urmaș al lui Dimitrie Brândză, afirmă: "în panteonul botanicii românești, două icoane avem: pe dr. Dimitrie Brânză și pe dr. Dimitrie Grecescu. Ei sunt pentru știinţa botanică din ţara noastră ceea ce cronicarii din veacul 17 și 18 sunt pentru istoria neamului nostru".
La baza personalităţii lui Dimitrie Brândză au stat excepţionala inteligenţă și imensa voinţă pe care și le-a cultivat din copilărie. Pregătirea temeinică, zi de zi, din școală și facultate, atât în bibliotecă, în laborator cât și deplasările în natură, i-au dat posibilitatea însușirii unui volum bogat de cunoștinţe care i-au conferit mai apoi atributele de fin observator și excelent cercetător, un foarte bun cunoscător al plantelor din flora României, apreciat și respectat deopotrivă de toţi botaniștii consacraţi din ţară și străinătate. Proiectul operei sale știinţifice a fost amplu și cuprinzător, realizabil într-o viaţă mult mai întinsă. Cu toate acestea, realizările sale sunt remarcabile, fapt pentru care este considerat un "geniu al botanicii românești și universale".
Considerăm că, în viitor, în dialogurile noastre cu cei care nu ne cunosc marile personalităţi, după EMINESCU, ENESCU, LUCHIAN și IORGA să continuăm cu ANTIPA; BRÂNDZĂ, Mihai CIUCĂ, Octav ONICESCU Ion SIMIONESCU, Dimitrie POMPEIU și lista poate continua.
încheiem succinta prezentare a marelui naturalist, savantul părinte al botanicii românești Dimitrie Brândză căruia i se poate atribui și titlul de erou, de vreme ce nu și-a precupeţit eforturile fizice și materiale, murind doar la 49 de ani, după ce a uimit pe toţi cei ce au înţeles valoarea realizărilor sale.
